ru | en

OMUL – CREATORUL – GLEBUS SAINCIUC


Calităţile şi capacităţile creatoare ale maestrului Glebus Sainciuc, învederate prin discursul civic şi creator, se eşafodează pe o formidabilă cultură acumulată, fie parcurgând toate treptele posibile de studii academice, fie asumându-şi travaliul de autodesăvârşire continuă. Chiar de la debutul domniei sale, în anul 1936, in crescendo a perseverat, pas cu pas, la sporirea măiestriei reclamate de configurarea limbajului plastic, reuşindu-i un discurs clar individualizat şi novator, în cadrul culturii naţionale, cu deschideri de perspective viabile pentru conceptul cultural contemporan. Aici se singularizează în special prin elaborarea unei remarcabile galerii de măşti ale unor personalităţi din varii domenii de activitate umană, totodată, reprezentând multe ţări ale lumii. Fiecare piesă prezintă proba sintezei dintre sculptură, pictură şi grafică. În plus, piesele sunt valorificate cinetic şi în costumaţie convenţională. Interpretarea lor scenică, de regulă, este în limbaj signaletic, cu umor generos şi cu o tentă uşoară de frondă; totodată, considerând întreg setul de individualităţi esenţiale de gestică şi de mimică indispensabile relevării artistice a chipului personajului portretizat. Acest gen de creaţie inventat de maestrul Glebus Sainciuc a fost prezentat pe scene prestigioase, de exemplu, la Festivalul Internaţional de teatru de la Avignon (1994), în repetate rânduri la Televiziunea Centrală a URSS. În acest sens s-au remarcat şi prezentările din numeroase localităţi europene, inclusiv cele din Republica Moldova.
Prestaţia în genul vizat a atras aprecieri docte, pertinente şi admirative din partea unor somităţi internaţionale, cum sunt artistul Arcadie Raikin, mimul Marcel Marceau şi filosoful Jean-Paul Sartre.
În genul picturii, plasticianul a evoluat de la forme de expresie gen clar-obscur la cele proprii artei contemporane, semnând o serie de portrete şi de lucrări tematice care rămân antologice pentru patrimoniul artistic naţional, ca de exemplu, un şir de chipuri de ţărani, cântăreţele Maria Cebotari şi Maria Bieşu, plasticianul Igor Vieru, actorul Sandri Ion Şcurea, scriitoarea Ariadna Şalari, dar şi în tablourile Lucrătoarele de la Microprovod, Lăptăresele, Masa Mare.
Grafica de şevalet, ilustraţia pentru carte şi grafica militantă, publicată în periodicele timpului, sunt o probă a diversităţii de manifestare creatoare a plasticianului. De fapt, Domnia sa a excelat într-un travaliu permanent, creionând portrete, în formă de bagatele, care, pe de o parte, i-au asigurat o popularitate neatinsă de alţi colegi din breasla plasticienilor, chiar dacă acestea sunt elaborate poate cu miile şi sunt răspândite pe toate meridianele globului. Simultan, atare elaborări îi servesc creatorului drept studii pentru compoziţii complexe, cum este, de exemplu, foaia grafică Mozaic teatral. Actorii Teatrului Luceafărul, 1960.
În plan civic, contribuţia Domniei sale la dezvoltarea sistemului învăţământului artistic, mai ales cel care vizează treapta superioară, este considerabilă. Începănd cu anul 1947, a pledat neostenit, în toate ocaziile, ca să se deschidă o facultate de arte vizuale, inclusiv, de arte plastice: la întâlnirile în colectivele de angajaţi ale instituţiilor, organizaţiilor şi colectivelor, reactualiza neabătut şi argumenta necesitatea stringentă a laitmotivului pledoariei Dsale. În efect, Facultatea de arte plastice, a fost deschisă în anul 1985.
Plasticianul nostru a desfăşurat şi o vastă activitate publică. Mulţi ani a fost preşedintele Secţiei de pictură a UAP, membru a Consiliului de conducere al UAP. Ani şi ani în şir a primit oaspeţii oficiali şi neoficiali ai Chişinăului, delectându-i prin spectacole inedite cu măştile create de Domnia sa. În nenumărate rânduri a fost membru a numeroase juriuri, comitete de expoziţii naţionale şi internaţionale.
Multe generaţii de tineri plasticieni, precum şi din alte genuri ale creativităţii, fie muzicieni, cineaşti, actori îl cunosc şi au beneficiat în urma faptului că este bonom, binefăcător, generos şi săritor la nevoie.
O încununare a felului de a fi al lui Glebus Sainciuc o constituie faptul de a fi crescut şi educat fiul său, Lică Sainciuc, în spiritul responsabilităţii şi dăruirii întru creaţie. Astfel, Lică Sainciuc, de la mijlocul anilor 1970, până la zi, este înaintemergător în domeniul ilustrării cărţii pentru copii.
Glebus Sainciuc, rămîne plasticianul cu un aport notoriu faţă de cultura naţională şi europeană – în secolul globalizării mondiale.
Tudor Braga, critic de arte
____________________________________________________________

LUMINA DE PE STRADA CRONICARILOR

Pe la mijlocul secolului trecut, cînd Chişinăul mai zăcea în ruine, iar pe bulevardul Ştefan Cel Mare circulau cîteva tramvaie hodorogite, cînd viaţa, profund zdruncinată de anii războiului, îşi revenea cu greu în albiile sale, în partea de jos a oraşului, pe strada cronicarului Ureche, de printre frunzişuri se arăta o casă trainică, de modă veche, cu ferestrele mereu luminate. Doi tineri pictori, munceau de zor la pînzele sale. Erau anii ceea flămînzi, cînd nu ajungeau de toate şi cultura Moldovei abia se înfiripa. Dădea, totuşi, semne de viaţă. Ici apare o poezioară simpatică, colo o pînză în ulei, din fundul unei curţi devastate se aude o vioară.
Viaţa spirituală însă, spre deosebire de cea materială, îşi are legile sale de dezvoltare. Acele începuturi modeste, acele firişoare verzi se cereau cumva ajutate, susţinute, încurajate. Talentele, ca şi viţa-de-vie, nu cresc de la sine, ele se înalţă prinzîndu-se de ceva. Uniunile de creaţie erau pe atunci şi ele în regim de şcolarizare intensivă, neputînd nicicum trece examenul de maturitate politică.
Şi iată că tocmai în acele zile sumbre, pline de nesiguranţă, apare un omulean vioi şi uscăţiv, puţin cam ciudat, cu bascul pe-o ureche, cu încălţări deformate cu călcîiele tocite. Un teanc de foi pentru desen, cîteva capete de creioane prin buzunare. În cîteva linii uimitor de plastice prindea mutrele din jur care i se păreau cît de cît interesante. Umbla zi de zi, pe jos, pe la redacţii, pe la cinematografe, pe la congrese şi adunări, unde era acces liber, şi tot trăgea cu urechea, veşnic curios să afle ce mai este nou în străvechea patrie a spiritului viu.
Cum numai afla că a mai sclipit un talent, se vorbeşte prin oraş despre o apariţie neaşteptată, pe loc pornea spre dînsul, şi-l găsea în orice fundătură s-ar fi aflat acela. Se prezenta, făcea cunoştinţă şi, tot discutînd despre una-alta, din vorbă în vorbă, îl înveselea cu o şarjă prietenească, pe care tot atunci i-o şi făcea cadou, semnînd în felul său tradiţional, un opt latinesc prins în cerc. La despărţire se interesa :
— Sara asta ce faci? Eşti liber? Dacă n-ai alte treburi, vino pe la noi, că noi cu Valentina vom fi bucuroşi. Trăim în partea de jos a oraşului, strada Ureche. Noi însă deseori îi zicem mai simplu, strada Cronicarilor.
Dacă ar fi să facem un sondaj special, s-ar afla, spre marea noastră uimire, că în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, mai toate personalităţile de vază din lumea culturală a Chişinăului, au trecut în tinereţe prin căsuţa de pe strada Cronocarilor. Avea ceva blînd, cumpătat, adînc omenesc casa ceea. Acolo suna deosebit de plin şi miezos mult prea dulce şi frumoasa limbă română, ceea ce era un adevărat ospăţ pe vremea ceea, acolo se demonstrau tablouri, desene, se citeau poezii, se spuneau pătăranii de tot felul, şi, chit că în ograda aceea micuţă nu creşteau decît un singur nuc şi cîteva tufe de vie, nu ştiu cum se făcea, dar vin şi nuci ajungeau, anul împrejur, pentru toţi. Principalul însă, la despărţire plecai din acea casă cu sufletul luminat, încurajat, susţinut în căutările sale. Moştenise căsuţa ceea ceva din învăţăturile vechilor cărturari în sensul că, mai lăsaţi voi, bre, frămîntările cele arzătoare la o parte, că, pînă la urmă, nu atît noi, cît Veşnicia hotărăşte.
În jumătatea de secol care a trecut, multe s-au schimbat pe lume, multe s-au schimbat şi în oraşul de pe malul Bîcului. În locul orăşelului provincial de pînă la război, a apărut un enorm oraş european, capitală de ţară, cu Guvern şi Parlament, cu ambasade ale principalelor state occidentale, cu un aeroport de clasă mondială. Atîta doar că schimbările radicale în reconstruirea oraşelor au rost numai în cazul în care rămîne neclintită esenţa, duhul acelei aşezări umane. Spre bucuria noastră, suflarea vechiului oraş s-a mai păstrat pe alocuri. Au rămas cîteva stradele, cîteva case şi biserici din vremurile trecute. Printre ele şi căsuţa de pe strada Cronicarilor, care mai stă şi azi dîrz, neclintită la locul ei. Serile, ca şi altădată, i se luminează ferestrele. Locătarii acestei case, doi pictori în vîrstă, gospodina casei, Valentina Rusu-Ciobanu şi gospodarul, Gleb Sainciuc, printre tablouri, măşti, nepoţei şi nepoţele. Şi tufele de vie, şi nucul mai rămîn înrădăcinaţi în ograda ceea. Serile mai vin musafiri, ceva mai răruţ decît în anii tinereţii, dar, totuşi, vin...
Din păcate, în ultimul timp se observă o anumită înviorare la poarta cimitirului de pe srada Armeanescă. Aşa stînd lucrurile, noi, cei mai în vîrstă, vrînd nevrînd ne ducem cu gîndul la un fel de recapitulare a veacului nostru, pentru a vedea cum am folosit timpul ce ni s-a dat, cu ce venim la judecata de apoi. Cît îl priveşte pe Gleb Sainciuc, căci despre dumnealui vorbim azi, el a fost şi rămîne o personalitate marcantă a Moldovei, un mare artist cu ramificări neaşteptate, spectaculoase. Şi, totuşi, aş crede că el este, în primul rînd, un desenator excepţional, într-un anumit fel un sclav al patimii sale de-a înveşnici, pe-o foaie de hîrtie, în cîteva trăsături de creion, tot ce prinde cu coada ochiului.
Sute şi sute de şarje, caricaturi, desene de tot felul circulă azi prin lumea întreagă cu semnătura lui Sainciuc. Devenind tată, ceea ce era şi firesc, creionul desenatorului s-a mai îmblînzit, a devenit mai îngăduitor. De la caricaturile din anii tinereţii, de la profesorii săi de liceu, bătuţi în cuie sarcastice cu rîsete homerice, de-a lungul anilor maestrului Sainciuc a început a i se face milă de jertfele sale, mai lăsînd la o parte tot ce se nimereşte cam anapoda în mutrele noastre, relevînd bunătatea, lumina, frumuseţea chipurilor.
Cu anii, mai ales frumuseţea chipurilor a început să-l preocupe, determinîndu-l să treacă de la desene, la pictura propriu-zisă. Azi pînzele lui Sainciuc pot fi văzute prin numeroase muzee de artă plastică, multe mai rămîn în atelierul său, care este o adevărată festivitate al spiritului. Acum cîteva săptămîni, nimerind în atelierul neobositului nostru cronicar al chipurilor autohtone, zăresc într-un ungheraş portretul unei ţărăncuţe, care mi se păru cunoscută prin ceva. Un amestec ciudat de isteţime, hărnicie şi cuminţenie. Gleb stă alături cu biografiile tuturor portretelor de-a gata.
— Şi pe frumuşica asta unde-ai găsit-o?
— Aici, la Străşeni. Eram într-o deplasare de creaţie, făceam portretele tinerilor colhoznici. După două săptămîni, fiind misiunea încheiată, am încărcat deja totul în maşină, dar cînd să urc, văd că mai vine una la fuguţa cu ochii în lacrimi. “Vă rog cu toţi Dumnezeii să nu plecaţi, să-mi faceţi şi mie un patret, că toate cele pe care le-aţi pus pe patret s-au şi măritat. Toromacii iştea ai noştri nu holbează ochii la fată pînă nu se zvoneşte prin sat că pictorii au ales-o pentru patret. Vă rog frumos să mă alegeţi şi pe mine”. Ce era să fac? Descarc lucrurile şi mai rămîn pe două zile la Străşeni.
— Ai măritat-o şi pe asta?
— În aceeaşi vară. Şi încă s-au bătut la nuntă. Ne invitase şi pe noi, dar n-am putut pleca, organizam în grabă expoziţia Valentinei.
Dar, fireşte, una dintre cele mai mari minuni ale vieţii culturale din Moldova, au fost şi rămîn măştile, sau, mai bine zis, Teatrul cu măşti al lui
Gleb Sainciuc. Ani şi ani la rînd, mai toate personalităţile de vază care treceau prin Moldova, se interesau, în primul rînd, de două lucruri – beciurile din Cricova şi măştile lui Sainciuc. Nu se ştie cînd şi cum i-a venit lui Sainciuc ideea de a surprinde, de a înveşnici personalitatea umană printr-o anumită mască, pentru că, vrem noi sau nu prea vrem, ne place sau nu ne place, dar fiecare dintre noi îşi formează de-a lungul anilor un anumit fel de-a fi, o anumită mască. O cam ţine pe ascuns, dar asta durează pînă nu dă Sainciuc peste el.
Masca însă, ca orice operă de artă, rămîne un lucru static. Lui Sainciuc însă nu-i dădea pace faima artei actoriceşti, el ţinea cu tot dinadinsul să fie masca ceea a lui vie, în mişcare, completată cu mersul, gesturile, felul de-a fi al eroului respectiv.
Astfel apăru actorul Sainciuc. Undeva, în culise improvizate îşi pune masca, apoi apare în faţa musafirilor-spectatori. Apare cu mersul, cu gesticulaţia stăpînului acelei măşti, se aşază pe scaun, aruncă boiereşte picior peste picior, meditează, fumează, ici se miră, ici se încruntă, stîrnind hohotele şi aplauzele spectatorilor, căci, în afară de propria mea mască, nu prea reuşită, Sainciuc prindea de minune mişcările şi esenţa caracterului eroului său.
Harnic fiind, a tot făcut la măşti, le-a tot adunat. Azi în atelier se pot vedea peste cinci sute de măşti, personalităţi din toate colţurile lumii formează, ceea ce se poate numi, principala operă a vieţii lui Sainciuc. Demult a venit timpul ca Guvernul, printr-o hotărîre specială, să procure această bogăţie, poate chiar ar fi cazul de fondat un anumit teatru de măşti. Sunt sigur că, pus bine pe picioare, acel teatru ar fi mîndria culturii noastre, unul dintre cele mai frecventate teatre, mai popular chiar decît Teatrul Naţional.
Aportul venit în cultura noastră din Casa de pe strada Cronicarilor este de nepreţuit. Fireşte, la nouăzeci de ani rar cînd omul ajunge de unul singur. Ca regulă, la vîrstele înaintate se ajunge cu familia. Toată lumea literar-culturală din Chişinău ştie prea bine că a vorbi despre Sainciuc şi despre succesele lui, înseamnă, într-un anumit fel, a vorbi şi despre Valentina Rusu-Ciobanu, consoarta lui Gleb de-a lungul anilor. În vremurile cele mai sumbre prin care ne-a fost dat să trecem, Valentina, una dintre cele mai talentate pictoriţe ale noastre, a rezistat cu demnitate, trecînd prin toate furtunile şi dăruind culturii noastre o galerie întreagă de chipuri pe care o clipă le vezi şi o viaţă le porţi cu tine. Împreună cu Mihai Grecu, cu Igor Vieru, cu Ada Zevin, şi, fireşte, împreună cu bărbatul, Valentina Rusu-Ciobanu au refăcut şcoala de pictură moldovenească, recunoscută azi peste tot.
O casă plină însă, Binecuvîntată de Domnul, nu înseamnă doar gospodar şi gospodină. Mai trebuie să fie pe undeva şi odraslele lor. Vorbind despre Gleb şi Valentina, nu se poate să nu pomenim, cel puţin în treacăt, şi de fiul lor Lică, un talentat pictor grafician. Albinuţa, întocmită de Lică Sainciuc împreună cu Grigore Vieru, a devenit un adevărat eveniment în cultura noastră, o adevărată sărbătoare pentru multe generaţii de copii.
Apoi, tot umblînd în jurul cronicarilor, nu se poate să nu amintim de observaţia lor testamentară, cum că Moldova e o ţară la răscrucea tuturor drumurilor. Apoi, dacă Moldova e o ţară la răscrucea drumurilor, chiar Chişinăul este un oraş la răscrucea tuturor răscrucilor. O dovedesc cu prisosinţă denumirile ce s-au păstrat pînă azi – strada Armeană, strada Bulgară, strada Puşkin, strada Gogol, biserica greacă, cimitirul evreiesc, ca să nu mai vorbim de denumirea micuţului pârăiaş Bîc, denumire care, fie vorba între noi, zace cam depărtişor de sonoritatea latinei.
Şi, totuşi, oricum nu i-ar fi sunat denumirea, arheologii au dovedit că primii locuitori care s-au sălăşluit pe malurile acestui rîu, au fost strămoşii noştri. După cum s-a mai spus, în ultima jumătate de secol Chişinăul, dintr-un orăşel de provincie s-a trasformat într-un oraş european. S-au perindat cîteva generaţii pe străzile acestui oraş. Se schimba treptat-treptat limba vorbită, se schimba portul, sărbătorile, denumirea străzilor, dar ceva-ceva din vechea Moldovă a rezistat timpului. Drept care serile, de printre frunzişul colbăit al bătrînilor salcîmi, se arată ferestrele luminate ale casei pictorilor Valentina Rusu-Ciobanu şi Gleb Sainciuc.
Atîtea furtuni au trecut în ultima jumătate de secol peste ţărişoara noastră, peste orăşelul, peste căsuţa aceasta, încît apare fireasca întrebare — cum de-au supravieţuit? Eu unul aş fi înclinat să cred că au supravieţuit prin talent, dăruire şi bunătate. E ceva nemaipomenit dar, trăind o lungă viaţă de om în Chişinău, într-un oraş mereu încrîncenat, arţăgos, zavistnic, personal nu am auzit să fi avut casa ceea duşmani, să fi atacat pe cineva sau să fi fost ea singură violent atacată.
În acelaşi atelier al gospodărosului stăpîn am zărit o adeverinţă regală care pecetluieşte cu buchie de lege stăruinţa la învăţătură şi purtarea exemplară a elevului din clasa întîi Glebus Sainciuc. Astăzi dascălii micuţului Gleb pot odihni în pace. Elevul lor, ajungînd la frumoasa vîrstă de nouăzeci de ani, este unul dintre cei mai de seamă pictori ai Moldovei, personalitate notorie, legendară în felul ei şi, ceva cu totul neverosimil, care şi-a păstrat, de-a lungul anilor pînă în zilele noastre, aceeaşi bună purtare, dovedită cîndva în clasa întîi.
 
Ion Druţă
Moscova, 16 iulie 2009
Copyright © 2017 arta.md Toate drepturile rezervate.       Webdesign: sGallery